Viaţa pe un peron – Octavian Paler


„Viaţa pe un peron – Octavian Paler

Modul în care un om îşi acceptă

destinul este mai important decît

însuşi destinul său.

(Wilhelm von Humboldt)

Memoriei tatălui meu

1.

De cîteva săptămîni încerc să zăresc în direcţia mlaştinei silueta Eleonorei, aşa cum a plecat, cu tren­ciul pe umeri. Ca să treacă vremea mai uşor, m-am apucat să scriu. Chiar dacă nu ştiu ce se va întîmpla cu aceste pagini, dacă vor fi citite de cineva vreodată sau vor putrezi aici.

De fapt, scriu cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori, moare, nu-i aşa? Pe toţi cei care veţi auzi, eventual, ce spun, vă con­sider judecătorii mei. M-am săturat să discut doar cu mine, să mă judec singur. Şi cînd vă gîndiţi, dom­nilor, că a fost o vreme în adolescenţa mea insolentă cînd am vrut să mă fac sfînt, profet, predicator sau aşa ceva şi să mă duc în pustiu.

Sacră şi neruşinată naivitate a tinereţii! În reali­tate, gara asta pustie e chiar ca o grotă. Iar eu sînt aici ca un sfînt într-o grotă. Numai că mie mi-e foarte frică, iar unui sfînt n-ar trebui să-i fie frică. Eu sînt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan şi jumătate sfînt… Şi nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta. Ca să fii profet, trebuie să aparţii unui Dumnezeu. Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuţi Dumnezeu, numai că nu vrei s-o declari pe faţă… Şi, poate, nici predicator nu sînt, cu toate că am aici cel mai potrivit pustiu căruia m-aş putea adresa. Dar, după cum vedeţi, în loc să discut cu pă­sările cerului, eu discut cu dumneavoastră. În loc să mă adresez păianjenilor din sala de aşteptare ori vîn­tului care suflă dinspre pădure spre mlaştină, mă adresez unor oameni pe care nu-i văd, nu-i cunosc, şi unii, poate, încă nici nu s-au născut. Ce vreţi predi­cator mai ratat decît unul care, în pustiu fiind, nu poate vorbi cu pustiul şi are nevoie de oameni? Şi care, neputînd ajunge la oameni, le vorbeşte ca şi cum ar fi în faţa lor? Între mine şi dumneavoastră trec cîrdurile de ciori care zboară peste cîmpul din faţa gării şi, odată cu umbra lor, se rotesc aminti­rile întîmplărilor care m-au adus pe acest peron; sînt apoi săptămînile sau lunile, nici eu nu mai ştiu bine, cît am stat împreună cu Eleonora aici, drumu­rile prin pădure şi prin mlaştină, îmblînzitorii de co­bre pe care i-am văzut ori i-am visat, tufele de aţe­tari pe care le văd acum sau le visez. Observaţi, domnilor, cîte lucruri ne despart? Ne desparte, poate, şi propria mea moarte. Pentru că, după ce voi ter­mina de spus totul, şi dacă pînă atunci Eleonora nu se va întoarce, voi pleca singur.

Sînt convins că nimeni n-a avut vreodată un ase­menea confesional cum e cel în care-mi fac eu spo­vedania. Vreţi să ştiţi cum arată? O să vi-l descriu şi veţi recunoaşte că măcar dintr-un punct de vedere sînt un privilegiat. Nu mă deranjează nimeni aici, nici măcar Dumnezeu şi totuşi vorbesc cu dumneavoastră, cei care mă auziţi şi nu vă cunosc. Pot să-mi fac în linişte spovedania. Dacă vreau o întrerup. Dacă vreau o continui. Sînt mai liber decît a fost vreodată orice păcătos.

Pustiul e o gară părăsită despre care nu ştiu decît ceea ce văd. Uneori mi se pare că au trecut foarte mulţi ani de cînd pe peronul prăfuit n-a mai coborît nimeni şi că aerul s-a lipit de ziduri ca o rugină stră­vezie. Alteori, dimpotrivă, am impresia că gara a fost părăsită nu mult înainte de venirea mea şi a Eleono­rei şi că tăcerea ascunde o taină. O să mă întrebaţi: „Dar unde e personalul?” Ce să vă spun? A murit sau a plecat, iar clădirea, cu pereţii gălbui, scorojiţi de ploi şi de soare, a rămas la discreţia păianjenilor care-şi ţes pînza netulburaţi prin unghere. Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas obişnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuşi a încetat aici să curgă normal. Numai minutarul se învîrteşte. Cealaltă limbă stă nemişcată; s-a împotmolit parcă în mîlul unei ore şi nu mai poate înainta. De aceea, vă daţi seama, şi mersul mi­nutarului a devenit zadarnic.

În faţa peronului se întinde spre miazăzi un cîmp. Cîndva a fost, cred, cultivat. Acum e sălbăticit, aco­perit cu o iarbă măruntă şi aspră. Cîmpul coboară la un moment dat într-o vale şi urcă apoi pe o colină joasă unde fîşiile de iarbă alternează cu petele ce­nuşii ale Pămîntului pustiit de soare. În depărtare, se vede dunga neagră a unei păduri în care se pierde linia ferată.

O altă linie ocoleşte gara, face o buclă prin spa­tele magaziei de mărfuri, dar după cîteva sute de metri se opreşte în faţa mlaştinii care începe acolo. Probabil ar fi trebuit să traverseze mlaştina, dar pro­iectul a eşuat ori a fost abandonat odată cu gara. Altă explicaţie n-am găsit. ”

Maine o sa continui cu partea a II-a



4 gânduri despre &8222;Viaţa pe un peron – Octavian Paler&8221;

  1. Am avut rabdarea si am citit tot textul…acuma e foarte enervant ca nu ai venit si cu completarea…. 😀
    just kidding…astept restu de text

  2. „De cîteva săptămîni încerc să zăresc în direcţia mlaştinei silueta Eleonorei, aşa cum a plecat, cu tren­ciul pe umeri. Ca să treacă vremea mai uşor, m-am apucat să scriu. Chiar dacă nu ştiu ce se va întîmpla cu aceste pagini, dacă vor fi citite de cineva vreodată sau vor putrezi aici.”
    Ador fragmentul asta..absolut amazing.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s